un articol de Simona Herczeg

Există un moment în relația pe care o ai cu orașul în care trăiești în care încetezi să îl privești  și începi să îl simți.

Te urci în tramvai fără să te uiți pe traseu. Știi unde se schimbă semaforul mai repede, unde miroase a tei în iunie și care covrigărie scoate prima tavă dimineața. Îți alegi drumul nu pentru că este cel mai scurt, ci pentru că este al tău. Ocolești o stradă fiindcă trotuarul e prea îngust, traversezi printr-un loc unde toată lumea traversează, deși nu există trecere de pietoni, și ai două sau trei locuri despre care spui simplu: „ne vedem acolo”. Abia atunci începi să cunoști un oraș. Nu când îi înveți istoria sau monumentele. Ci când începi să-i înveți reflexele.

Despre Timișoara se vorbește adesea prin imaginile pe care le cunoaștem cu toții. Piața Unirii, Catedrala, malurile Begăi, clădirile care apar în pliante turistice sau în fotografiile distribuite pe rețelele sociale. Sunt imagini reale și importante, dar ele spun doar o parte din poveste. Orașul nu există numai acolo unde îl fotografiem. Există și în locurile care rareori ajung pe o carte poștală: între blocuri, în spatele piețelor, pe aleile dintre copaci, în curțile școlilor, lângă magazinele de cartier sau pe băncile pe care oamenii stau fără să aibă un motiv anume.

Poate că tocmai aceste locuri spun cel mai mult despre felul în care trăim.

Dacă ai întreba un turist ce înseamnă Timișoara, probabil ar începe cu centrul. Dacă ai întreba însă un locuitor, răspunsul ar fi aproape întotdeauna mai personal. Ar vorbi despre strada pe care a copilărit. Despre piața unde merge sâmbăta dimineața. Despre parcul în care și-a plimbat copilul sau despre cinematograful care nu mai funcționează, dar pe care încă îl folosește drept reper când explică un drum.

Există o geografie oficială a orașului și una afectivă. Prima este desenată de hărți. A doua este desenată de oameni.

Ne-am convins de asta în timpul cercetării realizate pentru proiectul Network of Shadows, când am pornit prin cartierele Dacia, Traian, Șagului și Ciarda Roșie cu o întrebare aparent simplă: care sunt locurile care contează? Nu cele mai frumoase. Nu cele mai cunoscute. Ci acelea fără de care cartierul n-ar mai fi același. Am discutat cu locuitori de vârste diferite despre spațiile pe care le folosesc zi de zi, despre locurile în care se întâlnesc, despre amintirile pe care le leagă de ele și despre felul în care și-ar imagina intervenții artistice bazate pe lumină în propriul cartier. Cercetarea a urmărit tocmai identificarea acestor repere cotidiene și felul în care ele modelează identitatea locală.

La început credeam că vom găsi răspunsuri foarte diferite.Într-un fel, așa a și fost. Dacia are liniștea unui cartier care și-a găsit ritmul de multă vreme. Traian pare să trăiască permanent între nostalgie și reinventare. Șagului se întinde în mai multe direcții deodată, ca și cum ar refuza să aibă un singur centru. Iar Ciarda Roșie păstrează încă ceva din aerul unei comunități în care oamenii se recunosc pe stradă.

Dar după primele zeci de conversații a început să apară un lucru neașteptat. Oamenii foloseau cuvinte diferite ca să descrie aproape aceeași nevoie. Nimeni nu vorbea, de fapt, despre clădiri ci despre apropiere și despre locurile unde se întâlnesc generațiile. Dar și despre spațiile în care te simți în siguranță să rămâi și după ce se întunecă. Și atunci am înțeles că întrebarea nu era „care este cel mai important loc din cartier?”, ci „cum recunoști că un loc a devenit parte din viața unei comunități?”. Răspunsul nu venea niciodată sub forma unei definiții. Venea sub forma unei amintiri.

Cineva își amintea de o fântână luminată care făcea serile de vară mai frumoase. Altcineva vorbea despre un teren de sport unde și-a petrecut adolescența. O femeie descria banca pe care încă se întâlnește cu vecinele în fiecare după-amiază. Un tânăr spunea că în cartierul lui nu există multe locuri speciale, dar că există unul unde „toată lumea știe pe toată lumea”. Din astfel de răspunsuri nu poți desena o hartă obișnuită. Poți însă desena o hartă a memoriei. Și poate că aceasta este singura hartă care spune cu adevărat ceva despre un oraș.

.Fiecare cartier are un „aici”

Există un cuvânt care a apărut în aproape toate conversațiile pe care le-am avut, indiferent de vârstă, de cartier sau de povestea celui din fața noastră: aici. Nu a fost  un „aici” precis, măsurabil în metri sau coordonate GPS, ci un „aici” pe care îl înțelegeai doar dacă locuiai acolo.

— Ne vedem aici.

— Aici veneam când eram copii.

— Aici stau oamenii seara.

— Aici era altfel înainte.

La început nici nu i-am dat importanță. Părea un detaliu de limbaj. Dar, pe măsură ce interviurile se adunau, am înțeles că acel „aici” era mai important decât numele străzilor. Oamenii nu vorbeau despre oraș ca despre o hartă. Vorbeau despre el ca despre o colecție de locuri familiare, pe care nu trebuiau să le explice nimănui.

În Dacia, acel „aici” avea aproape întotdeauna aceeași formă: parcul.

Nu pentru că ar fi cel mai mare din oraș și nici pentru că ar găzdui evenimente spectaculoase. Ci pentru că acolo viața curge firesc. Dimineața îl ocupă pensionarii care își fac plimbarea zilnică. Mai târziu apar părinții cu copii. După-amiaza, adolescenții transformă foișoarele în sufragerii improvizate, iar seara, când temperatura mai scade, băncile se umplu de oameni care nu au venit pentru un scop anume. Au venit pentru că acolo se întâmplă cartierul. Pentru mulți dintre cei intervievați, parcul este principalul spațiu de întâlnire și de socializare, un loc în care generațiile coexistă fără să fie nevoie de un eveniment care să le adune.

E curios cât de rar vorbim despre astfel de spații.Când se discută despre dezvoltarea unui oraș, conversația ajunge aproape inevitabil la trafic, la investiții, la clădiri sau la infrastructură. Aproape niciodată nu vorbim despre locurile în care oamenii nu fac nimic spectaculos. Despre locurile în care pur și simplu stau.

Dacă Dacia pare să graviteze în jurul unui parc, Traian pare să graviteze în jurul unei atmosfere.

Este unul dintre puținele cartiere din Timișoara unde ai senzația că timpul nu înaintează în linie dreaptă. Treci pe lângă o clădire construită acum mai bine de un secol, apoi pe lângă o cafenea deschisă anul trecut. La câteva minute distanță, o sinagogă îți amintește de istoria multiculturală a cartierului, iar pe malul Begăi studenți și pensionari împart același traseu fără să se încurce unii pe alții. Patrimoniul construit, spațiile culturale și peisajul urban apar constant în modul în care locuitorii descriu identitatea cartierului.

Traian nu este un cartier care încearcă să-și impresioneze vizitatorii. Pare mai degrabă genul de loc care îți cere răbdare. Nu îl înțelegi ușor. Trebuie să-l străbați de mai multe ori. Să observi cum lumina cade diferit pe fațade, cum o curte ascunsă se deschide dincolo de o poartă veche sau cum o conversație începută pe treptele unei cafenele continuă pe trotuar încă zece minute.

Poate de aceea mulți dintre cei cu care am vorbit nu descriau cartierul prin obiective, ci prin senzații. Nu spuneau: „Avem clădirea cutare.” Spuneau: „Îmi place să mă plimb pe aici.” E o diferență importantă.

În Șagului, însă, conversațiile au luat o altă direcție. La întrebarea „care este locul reprezentativ al cartierului?”, răspunsurile nu convergeau aproape niciodată. Unii vorbeau despre Piața Doinei. Alții despre Flavia. Cineva amintea fostul cinematograf, altcineva podul sau o fostă centrală termică. Fiecare răspuns părea corect și, în același timp, incomplet. La început am crezut că oamenii evită întrebarea. Apoi am înțeles că răspunsul era chiar această diversitate. Poate că identitatea Șagului nu stă într-un singur loc.

Poate că stă tocmai în faptul că este un cartier care s-a dezvoltat în mai multe direcții și care încă își caută un centru comun.Este un cartier în mișcare. Un cartier în care oamenii își construiesc propriile repere. Iar asta nu este neapărat o slăbiciune. Este o invitație de a imagina spații noi, capabile să devină puncte de întâlnire pentru generații diferite.

La prima vedere, Ciarda Roșie pare cel mai liniștit dintre cele patru cartiere. Dar liniștea poate fi înșelătoare. Acolo am descoperit una dintre cele mai puternice forme de apartenență. Oamenii vorbeau despre Muzeul Apei, despre școală, despre terenul de sport, despre parc sau chiar despre spațiul din fața magazinului Profi cu aceeași naturalețe cu care alții vorbesc despre o piață celebră. Nu pentru că aceste locuri ar fi spectaculoase, ci pentru că fac parte din viața lor de zi cu zi.

Și poate că aceasta este cea mai importantă lecție pe care ne-au oferit-o toate cele patru cartiere. Un loc nu devine important pentru că apare într-un ghid turistic. Devine important pentru că oamenii îl aleg, iar și iar. Uneori fără să-și dea seama. În fiecare dimineață. În fiecare după-amiază. În fiecare seară în care spun, simplu: „Ne vedem aici.”